Dor de casa...

Ginduri din ianuarie, 2007, dupa 4 ani in Italia fara a ma putea intoarce acasa, la nenea...


Cit de frumos e sa te intorci acasa dupa o calatorie! In special dupa o calatorie neasteptat de lunga. Cit de frumos e sa revii acolo unde ai copilarit, acolo unde odata cu tine au crescut visele si sperantele tale.

Cit de frumos e pur si simplu sa te intorci acasa! Vei gasi edificii noi, iar cele vechi nu vor mai fi sau nu le vei mai recunoaste, vei intilni persoane necunoscute, vei intilni priviri care parca te vor intreba de ce ai venit, parca te vor intreba unde ai fost pina acum? Iar tu nu ai raspunsuri... te indrepti cu pas grabit spre casa fara ca sa le acorzi prea multa atentie. Nimeni si nimic nu te poate opri...

Gardul e vechi si aproape ca nu-l mai recunosti. E un pic inclinat, semn ca a imbatrìnit. Nucul de la poarta a imbatrìnit si el si a murit... Ciresul din ograda nu va mai rodi, nu-i mai ajung puteri si anul acesta nu-ti va mai da acele cirese mari si dulci ce-ti placeau atìt de mult si care-ti stateau atìt de bine la urechi! Cìinele nu te mai recunoaste sau poate e altul si tu nu ti-ai dat seama? Cum ai putut? Pragul e obosit si el de-atìta asteptare, dar parca te roaga sa-l pasesti si sa intri in casa. Iar bunelul vazìndu-te, plìnge parca de fericire ca te-ai intors, parca de durere ca a trecut prea mult timp ce nu va putea ìntoarce vreodata ìnapoi.

Doar cerul e senin, doar cerul nu s-a schimbat, doar cerul e nemuritor...

In acea clipa ai revazut trecutul. Ai revazut multe momente frumoase: buneii, mama si fratiorul mai mic (pe atunci aveai doar unul). Erau timpuri frumoase... Erau timpuri de nedescris... unice... Si in aceeasi clipa ai simtit si mirosul de pìine calda si de placintele... Iti lipsea atìt de mult.. si ìti va lipsi mereu...

Cìnd mergeai la scoala cu bunelul abia reuseai sa-i tii pasul. Era atìt de ìnalt si atìt de grabit ìncìt trebuia sa fugi alaturi de el. Avea pasii atìt de mari! Si te ìntrebai daca vei fi si tu vreodata asa ca el? Cu altii era serios si atìt de sever, cu tine era glumet si atìt de bun. Si te ìntrebai din nou daca vei reusi si tu sa fii asa ca el cìnd vei creste mare? La lectiile lui nu prea erai prezenta caci el era ocupat mai mult cu directia scolii si cu respectarea regulilor, dar stiai ca datorita lui si bunicai la scoala erai ca acasa. Toti se comportau cu tine foarte bine: profesori, elevi sau simpli lucratori.

Iar bunelul te proteja mereu. Odata te-ai furisat la geamul lui ca sa vezi cum ìi va pedepsi pe cei doi colegi ai tai ce indraznisera sa te supere. Te simteai atìt de ocrotita, atìt de importanta, atìt de iubita!!! Iar daca bunelul lipsea era de ajuns sa fugi pìna la clasa bunicai si odata ìn clasa nimeni nu-ti mai putea face nimic. Bunica era cu tine!

Cìt ìti placea sa asisti la lectiile de matematica ale bunicai chiar daca matematica pentru tine era o enigma fara solutie. Stateai mereu ìn ultima banca si erai foarte fericita pentru ca aveai o banca toata a ta, doar pentru tine! Faceai castele si case cu diferite figuri geometrice ce-ti dadea bunica la ìnceputul lectiei si-ti placea atìt de mult! Deseori castelele se stricau si zgomotul caderii acestora ìndreptau spre tine privirile nelinistite ale elevilor. Doar privirea bunicai ramìnea aceeasi, plina de dragoste, ocrotitoare si ìntelegatoare. Ba chiar lasa pe cineva sa te ajute sa le aduni si sa le ridici de jos de parca nu ai fi fost tu cea vinovata de caderea lor. Erai atìt de iubita!

Si-ti placea atìt de mult sa citesti povesti! Te-a ìnvatat chiar ea, bunica, pe cìnd aveai doar 3 ani. Citeai toata ziua, iar daca te ruga s-o ajuti sa faci ceva spuneai ca o vei ajuta neaparat dupa ce termini de citit povestea, nu ti-a mai ramas mult. Si dupa cum nu erai prea ascultatoare ìncepeai ìn graba alta poveste fara ca sa-ti dai seama ca a facut ea totul. Nu-ti prea placea sa lucrezi si nici buneii nu prea au ìncercat sa faca din tine o mare "gospodina".

Erai atìt de fericita cu ei si nu ti-ai dorit niciodata sa fii o simpla printesa din povestile tale. Tu pentru ei erai cu mult mai mult. Tu erai zìmbetul lor, fericirea lor! Tu erai viata lor!

Seara, ìnainte de a adormi, ìi spuneai fratiorului ca atunci cìnd vei creste mare vei fi profesoara ca buneii. Iar ìntre timp faceai experienta cu cele 28 de papusi ce aveai - o clasa ìntreaga. Fiecare avea nume, caiet, iar tu aveai registrul de note, o mini-tabla si desigur tocul cu pasta rosie . Cìt entuziasm ìn a corecta greselile elevilor-papuse cu acea culoare care te apropia atìt de mult de bunica - o profesoara adevarata!

Cu fratiorul mai mic deseori te certai pentru ca nu te asculta. Si nu o facea pentru ca semanati atìt de mult - obraznici, neascultatori si neastìmparati. Iar de cele mai multe ori uitai ca el nu e una din papusile tale ca sa ti se supuie in toate si sa faca exact asa cum vrei tu!

Mama era un pic mai severa, dar ìti placea atìt de mult cìnd va ducea la ìntìlniri cu poeti si artisti vestiti. Si era atìt de frumoasa!!!

Sunt frumoase amintirile... amintirile din copilarie...

Pacat ca timpul nu poate fi ìntors ìnapoi...

Ce as schimba daca ar fi posibil?

As petrece mai mult timp cu nenea, cu mamica, cu fratii, as asculta-o mereu pe mama, as fi altfel..

Uneori ìnsa e prea tìrziu si nu mai ramìne loc nici pentru parerile de rau...

Timpul nu ne concede aceasta posibilitate,

timpul trece si cu el ne trecem si noi...

Poate tocmai pentru ca nu ma voi mai putea ìntoarce ìn timp ìmi lipseste atìt de mult copilaria, casa ìn care am crescut alaturi de bunei si buneii...

Ruga pentru parinti

Ia priviţi-i cum se duc
Ia priviţi-i cum se sting
Lumînări în cuib de cuc
Parcă tac şi parcă ning.
Plini de boli şi suferinţi
Ne întoarcem în pămînt
Cît mai sîntem, cît mai sînt,
Mîngîiaţi-i pe părinţi.

E pămîntul tot mai greu
Despărţirea-i tot mai grea
Sărut mîna, tatăl meu!
Sărut mîna, mama mea!

Dar de ce priviţi aşa
Fata mea şi fiul meu
Eu sînt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut mîna, tatăl meu!
Sărut mîna, mama mea!

Rămas bun, băiatul meu!
Rămas bun, fetita mea!
Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea!

Casa parinteasca nu se vinde

Ascultati-ma surori pe mine
Si voi fratii mei ce v-ati sfadit,
Ii pacat, nu-i drept, nu este bine
Sa vinzi casa care te-a-ncalzit.

Casa parinteasca nu se vinde,
Nu se vinde tot ce este sfant,
Inca vin copiii s-o colinde…
Nu stiu ca parintii nu mai sunt.

Casa parinteasca nu se vinde,
Nu se vinde pragul parintesc
Dintre-atatea locuri dragi si sfinte
Ochii mamei inca ne privesc.

Bani ne-ar trebui la fiecare
Toti avem copii si vremea-i grea
Insa cum sa vinzi fereastra oare,
Cea la care mama ne-astepta.

O vom da si vom schimba lacate
Si vor pune si ferestre noi
Si trecand pe langa ea vreodata
Va privi ca la straini la noi

Om pleca si noi candva din viata
Si parintii sus ne-or intreba
Ce mai face casa lor cea draga
Cine are grija azi de ea?...

Lume, lume, soro lume

cintat de Maria Tanase

si de nenea..........................................

Lume, lume soro lume
Lume, lume soro lume

Cand sa ma satur de tine
Cand s-o lasa sec de paine
Lume, soro lume
Cand o suna scandura
Popa cu cadelnita
Lume, soro lume
C-asa-i lumea trecatoare
Unul naste si-altul moare
Lume, soro lume
Cel ce naste patimeste
Cel ce moare patimeste
Lume, soro lume

Asa-mi vine cateodata
Asa-mi vine cateodata
Sa dau cu cutitu-n piatra
Lume, soro lume

Ca de frati si de surori
Nu te saturi pana mori
Lume, soro lume

Tears in heaven

Tears in heaven...
de Eric Clapton

Lacrime in rai...

if I saw you in heaven?
I must be strong and carry on.
'Cause I know I don't belong here in heaven.
Would you hold my hand
if I saw you in heaven?
Would you help me stand
if I saw you in heaven?
I'll find my way through night and day.
'Cause I know I just can't stay here in heaven.
Time can bring you down,
time can bend your knees.
Time can break your heart,
have you begging please.
Begging please...
Beyond the door there's peace I'm sure.
And I know there'll be no more tears in heaven.
Would you know my name
if I saw you in heaven?
Would you feel the same
if I saw you in heaven?
I must be strong and carry on.
'Cause I know I don't belong here in heaven.
'Cause I know I don't belong here in heaven.

Repetabila povara

"Repetabila povară" de Adrian Păunescu

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.

Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...

Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii.

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.

Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,

Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?

Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.

Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Mi-e dor...

Dascalul

de Octavian Goga

Moşneag senin, eu tâmpla ta curată
O cer pe veci nădejdii mele pază.
Din soarele copilăriei mele
Pe fruntea ta mai licăreşte-o rază.
În suflet simt cum negura se sfarmă
Şi se-mpleteşte albă dimineaţă
Când ochiul tău în inimă-mi coboară,
Topind încet cetatea ei de gheaţă.

Azi, ca un sfânt dintr-o icoană veche,
Blând îmi răsai cu faţa ta blajină,
Cu zâmbet bun, cu ochi cuminţi şi limpezi,
Strălucitori de lacrimi şi lumină.
Cu tine-aduci atâtea nestemate
Din îngropatul vremilor tezaur,
Şi amintirea-n ţara ei mă poartă,
Cu pas încet, în carul ei de aur…

Mă văd în pragul zilelor mai bune…
O casă-n deal, cu straşine plecate,
Unde-asculta de sfaturile tale
Atâta râs şi-atâta sănătate.
În frunte, tu păreai un mag din basme
Când soarele, trecând peste fântână,
Blând pătrundea prin straşina de paie
Şi lumina bucoavna ta bătrână.

A fost demult. – O rază care luptă
Zadarnic cu câmpiile de gheaţă.
Vezi, astăzi valul altei vieţi mă poartă
Şi-nţelepciunea altei lumi mă-nvaţă.
Dar sufletul şi-acum îşi are cuibul
Acolo sus, în satul de sub munte,
Unde şi azi zâmbeşte, împăcată,
Curata cinste-a pletelor cărunte.

Bucoavna ta, sub pragul de pe grindă,
Îşi hodineşte-nvăţătura moartă,
Dar glasul tău şi azi, la zi de praznic,
Toată povara greului o poartă.
Pierdut ascult troparul tău din strană
Şi tainică şi sfântă-mi pare clipa,
Pare că duhul altei lumi m-atinge,
În zbor domol, pe frunte cu aripa.

Căci simt plutind prin fumul de tămâie
Sfinţenia cântării preacurate,
Ce-a rumenit o lume cu senina
Cucernicie-a vremilor uitate.
Şi-n ochii tăi văd strălucind scânteia
Din focul mare-al dragostei de lege,
Ce prin potopul veacurilor negre
Ne-a luminat cărările pribege.

Astazi ar fi trebuit sa fiu impreuna cu bunelul meu, in Cociulia, un sat nici prea mare nici prea mic de la sudul Republicii Moldova. Cel putin ne intelesesem asa eu si el, anul trecut. Vroiam sa sarbatorim Anul Nou pe vechi cu uratori, cu capre, cu ursi, cu cintece si veselie, cu masa plina de bucate. Eu, nenea si stranepotica Elena...
Din pacate, soarta a vrut sa fie altfel...

Acest spatiu e dedicat voua: Danaila Petru Gheorghevici si Danaila Zinaida Serafimovna. Ramineti a fi persoane speciale, atit pentru familie cit si pentru zecile generatii de discipoli ce ati crescut si educat ca profesori de fizica si matematica.

Noi, copiii si nepotii, ne inchinam voua pina la pamint si va multumim pentru tot ce ati facut pentru noi...